AMPRENTĂ...MIRIFICĂ
VIZIUNI MEMORABILE
Mihai Eminescu
DUMNEZEU ŞI OM
Cărţii vechi,roase de molii,cu păreţi-afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere... bătrâne,
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.
Dar pe pagin-a.......
.... din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi ( vânată) urâtă,
Tu, Christoase(-n frescă pus) , -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci !
Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii... zbor de foc cutezător...
O mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător '
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.
Însă sufletul ...cel vergin... te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.
În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.
Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?
Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa far- de margini?... Lăsaţi vorba-va pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.
În tavernă?... -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...
Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.
Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfmţita-i cale către staulul divin.
…………………………………………………….
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu.
Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie -
Ieri ai fost credinţa simplă - însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu